Aşa

Îşi trecu mâinile peste abdomenul lui şi se aşeză deasupra lui.
– Ce gătim azi?
El o dădu la o parte şi se ridică încet din pat, căutându-şi tricoul, lăsând impresia că nu ar vrea să mai fie acolo, că era scârbit de prezenţa fetei în camera.. ei. Dar nici el nu ştia ce vrea şi ce urmărea pe pereţii goi şi coloraţi ai fetei.
– Orice, răspunse într-un final şi păşi către uşa dormitorului în timp ce-şi netezea tricoul găsit şi îmbrăcat între timp.
Fata îl urmă, puţin stângace, îmbrăcată într-un tricou lung şi larg pe care îşi amintea că-l avea de la un băiat, de acum trei ani, dar numele şi chipul lui îi dispăreau la cel mai mic contur amintit. Ştia doar că-l văzuse de două ori în viaţa ei şi că apoi a dispărut, zicând că pleacă la Paris. Chiar primise o felicitare din Paris. Oare era de la el? Oricum nu mai ştia unde e felicitarea.
Aflaţi în bucătărie, el începu să caute prin dulapuri, numai el ştia ce şi unde era, căci ea nu mai gătise nimic de multă vreme. Nici măcar nu mai ştia cum arată bucătăria.. Parcă era ceva diferit ultima dată. Ah, da! E mai curată.
– Cafea? o trezi întrebarea lui.
– Uhm. Sigur.
De obicei nu conversau când erau la ea, ci doar când erau în oraş, în faţa unei cafele făcute de Lucia, în localul lor favorit. În rest erau un cuplu destul de trist, dacă se şi puteau numi cuplu. Şi în rest însemna majoritatea timpului lor din ultimele luni.
Să nu poţi ieşi din ceea ce-ţi face rău pare patetic ori absurd, însă câţi o fac? Tuturor ne e frică de schimbare şi când te gândeşti că problema se poate rezolva, mai vrei să schimbi ceva?
– Hai să te ajut. Unde e zahărul? reuşi ea să întrebe când văzu că el se agită singur într-o bucătărie care de fapt nici nu-i aparţinea.
Băiatul se opri brusc şi se întoarse către ea privind-o stupefiat. Lăsă lingura pe masă şi opri aragazul, răsturnând apa fiartă în chiuvetă. Ea începu să se sperie văzându-l în starea aceea uşor agitată. El niciodată nu era agitat. Mereu calm, mereu cu o stare de lehamite în oase şi de cele mai multe ori îi plăcea asta la el.
Luând-o de mijloc, o ridică de pe scaun şi o ţinu în braţe, în timp ce ea îşi încolăcea picioarele în jurul taliei lui.
– Cum am început dimineaţa? răsuflă el când ajunseră iar în dormitor.
Fata se dădu jos din braţele lui şi îl împinse pe pat, urcându-se iar peste el.
– Aşa..

Advertisements

Sfârşit

Stau dreaptă în faţa unor oameni pe care nu-i cunosc şi spre care nici nu aş fi îndrăznit să-mi mai îndrept arma. Mi-a fost confiscată. Însă ei, suflete monotone, nu aşteaptă să-mi cunoască inima, căci, zic ei, e închisă şi protejată de un trup fragil. “Scoateţi-o!” strigă toţi mut, căci doar aşa cred ei că o vor vedea în întruparea-i roşie. Şi nu înţeleg că pură nu va fi, în sensul paradoxal, de neschimbată şi mi-o cred murdară. Cineva a zis că sângele va fi negru, acela ce-mi va curge către strămoşi, ori către înaltul cerului în care speră toţi să nu ajung.

În faţa ochilor văd o lumină difuză; probabil m-au legat la ochi şi nu mai văd, nu mai văd pe nimeni şi nimic din lumea aceea ce mi-a sprijinit existenţa. Dar poate că nu mai văd demult. În celulă era tot întuneric, ori multe geamuri şi de la atâtea păcate mi-a fost luat şi singurul dar care-mi mai folosea şi de care m-a bucurat întotdeauna, oricât de josnică ori de vis era imaginea în faţa ochilor mei. Dar aud şi simt în aer ura; e un miros acru, cu puţin condiment amar, ca să-mi usture gâtul şi să mor încet, să mă doară şi pe mine. Nu ştiţi că pe ei nu i-a durut? Armele mele au fost mereu rapide şi m-am depărtat când ei nu mai simţeau. Nu i-a durut, aşa-mi zicea şi mama, căci eu mereu m-am apărat doar împotriva mirosului acesta ce l-aţi adus şi azi aici. Dar m-au lovit; s-au apărat?

Aud un suspin al vreunuia pe care nu l-am omorât şi foşnetul unei haine lungi, probabil negre, a vreunui preot. În faţa păcatelor se pleacă şi el, dar e nemulţumit. Ar fi preferat să mă sinucid, să nu-şi pângărească vocea când îmi rosteşte ultimele cuvinte dure, aspre ale lui Dumnezeu. “Nu vreau să le mai aud..” îi şoptesc, dar nu mă mişc. Mă gândesc la acel suspin. Au fost câţiva pe care nu i-am ucis şi în faţa crimei mele ei se pleacă şi mă iubesc. Am părut că sunt o eroină? Nu i-am salvat decât de mine şi nu m-am apărat decât împotriva lor, într-un cerc nevicios, ci doar bolnav, bolnav de natura umană. Aud încă odată, dar nu-mi dau seama dacă e acelaşi ca mai devreme sau cu totul altul. Şi aud şi plânsete, dar le simt ura, acră, cu condimente amare.. Ei s-au pierdut odată cu cei pe care i-am ucis şi acum doar bântuie acest pământ, rostind jalea lor, căci ce motive ar mai avea ei să trăiască? Dacă nu sunteţi păcătoşi.. veţi muri oricum. Acum adio, ori mâine adio, ajungem tot acolo. Voi sus, eu jos, dar tot ne vom întâlni la masa preoţilor să mai bem o stacană cu vin, depănând amintiri de pe vremea când noi călcam pe pământ. Voi fi jurnalist atunci, căci n-am apucat şi voi scrie o carte cu toate amintirile voastre. Ale mele sunt oricum scrise undeva, căci am păcătuit, am ucis.

Suspinele se amestecă cu vorbele preotului, care-mi rosteşte o rugăciune la ureche. Nici nu mi-am dat seama când a început să vorbească, dar îmi tot zgârie urechile. “Crezi că mai contează?” Ezită şi apoi continuă rugăciunea. Îi cer o ţigară, acea otravă ce mi-a omorât sufletul ani la rândul, dar era cea mai dulce, mă jur! Se lasă păgubaş şi iar îi aud sutana foşnind. Cred că pleacă. A terminat deja? Se aude de undeva, nici eu nu mai pot zice de unde, că mai am doar 5 minute, iar sufletul meu se încălzeşte. E oare încercarea inimii de a se inunda cu sâge pentru ultima dată, mai precipitat, ca să simtă că trăieşte? Simt între buze un filtru aspru, amar şi-mi dau seama că preotul mi-a adus o ţigară. Buzele mi se lipesc de ea şi mâinile caută bricheta, deşi mintea mea ştie că am aruncat-o atunci când ne-am certat. Era un cadou..

Minutele trec, cer un foc, dar nimeni nu mai e lângă mine. Aud armele încărcându-se şi zâmbesc cu ţigara între buze. Ştiu că par ca un şarpe malefic ce-şi caută încă preada, dar m-am lăcomit destul ca să mai vreau altceva decât un foc acum. Aud foşnetul sutanei, aud un alt suspin. Nu plânge. Oricum pe toţi ne doare-n fund de restul; aşa zicea şi Iona a lui Marin Sorescu. Îmi amintesc.. Eram copil, eram tânără.. A trecut mult de atunci: câţiva ani.

Cineva ţipă, un om cade la pământ şi aud ordinul. “Foc!” Îmi îndrept ţigara rânjind către locul de unde şuieră arma. Doamne, de-ai da un ultim foc şi acestei ţigări, atât mai vreau. Poate o va nimeri.

Cad. Simt cum cineva vine către mine, deci n-am murit. Dar ei cred că da. Aud o brichetă cum se aprinde şi sunetul ei îmi aduce aminte de toţi anii când stătea în buzunar şi de dimineţile când o aprindeam lacomă, cu acelaşi rânjet ca şi acum. A venit.. A găsit şi bricheta, iar acum îmi aprinde ţigara.

Ce dulce e ultimul fum!

Cămaşa

M-am trezit dimineaţa pentru o cafea. M-am uitat prin întuneric către ceasul ce licărea pe birou şi mi-am dat seama că era prea devreme pentru orice. Colegul de apartament încă dormea, telefonul meu era oricum descărcat iar obloanele stăteau bine coborâte. Am pus ibricul pe ochiul cel mai mare de la aragaz şi mi-am scos toate cele necesare pentru o cafea, pregătită de o nouă aventură.

Lumina de la baie era puţin cam dură pentru ochii mei, dar după ce mi-am aruncat cu apă rece peste faţă, aşa ca în reclamele pentru tot felul de loţiuni pentru ten, deja părea totul mai dulce. M-am reîntors în cameră şi am văzut din nou patul ce părea să mă atragă, precum mierea atrage nişte gângănii: dulce, dar mortal. Două pilote dernajate şi vreo cinci perne stăteau acum nefolosite, fără vreo logică pentru un privitor din exterior, dar cu multă logică pentru mine şi poziţiile în care dorm.

Din bucătărie se auzea apa fierbând, aşa că m-am hotărât să caut repede ceva de îmbrăcat. Pantaloni, blugi, un tricou care nu-mi aparţine, încă o pereche de blugi, o cămaşă. Ah, da, cămaşa. Am tras-o pe mine şi în drum spre bucătărie mi-am închis unul câte unul nasturii.

Am furat odată cămaşa asta de la tine. Erai întins pe canapeaua veche din bucătărie şi te plângeai că e prea cald şi eu mă plângeam că nu am loc şi că ai mei trebuie să vină. Mă gândeam că stăteam mai bine afară, fumam una-două-trei ţigări; în casă nu puteam face asta. Iar ţie îţi era cald şi afară părea că briza de septembrie seara face bine pielii. Ceva mă ardea, dar atunci nu mi-aş fi dat seama ce era nici dacă-mi tatuai pe frunte să văd în fiecare zi când mă uitam în oglindă. Am confiscat cămăşa ta lăsată neglijent pe un scaun şi am fugit afară, zâmbind printre fire lungi de păr blond. Aerul de septembrie seara îmi făcea mai bine pielii şi numai ce mă sunaseră că mai întârzie. Ah, încă o dulce ţigară, mi-am zis şi am aşteptat să apari şi tu.

Aşezată pe terasă, cu spatele sprijinit de peretele casei, cu genunchii adunaţi la piept, înfăşurată în cămaşa ta gri, am făcut o glumă şi am tras din ţigară. Aşa cum ţigara se termina şi se stingea uşor, aşa urma şi „noi” să se termine şi să se stingă. Nu cred, chiar dacă am mai aprinde odată acel muc de ţigară, va mai arde mai mult decât câteva secunde.

Stau şi acum ghemuită într-un fotoliu din noua mea bucătărie cu o altă ţigară ce se termină şi se va stinge, cu picioarele la piept şi înfăşurată în cămaşa ta. Ştiu că e a ta şi ştiu că am mai purtat+o, dar acum miroase a parfumul meu şi în afară de amintirile acelei seri de septembrie: „Îţi voi da alta, asta îmi place”, ţigara ce a fost aruncată peste gard încă puţin aprinsă, lăsată să ardă mocnit până se va fi stins singură, un sărut, nimic nu mai aduce aminte de tine.

Acum apăs cu putere şi sting pe rând fiecare bucată de scrum încă aprins şi beau puţină cafea. Cred că mă voi pune să citesc o carte ori patul mă va atrage iar. Somn uşor.

Scurt şi vine joi

Îmi plac poveştile scurte. Scurte aşa, ca o ploaie de vară, care vine pe neaşteptate şi se termină la fel de brusc. Dar să fie furtună, ameninţătoare, să dărâme toate iluziile şi să construiască altele noi, căci altfel nu are niciun farmec. Nu pentru mine.

Nu e acesta adevărul absolut ( adică nu doar acele poveşti îmi plac, doar mai mult ) însă mereu mi-au plăcut poveştile acelea care parcă nu au nicio legătură cu autorul lor, deşi trebuie să scriem despre ceea ce cunoaştem şi în acele puţine rânduri ne identificăm. Suprinzător, furtunos. Scurt.

Să-ţi povesteşti întreaga viaţă nu e atât de greu dacă doar povesteşti, dar niciodată nu vei termina. Mori. Nu ţi-ai scris moartea. Poate doar cum ţi-ai dorit să mori. Dar nu moartea. Aşa că poveştile lungi, cu final… Sunt doar finite. Le poţi înţelege, dar de multe ori nu-ţi lasă loc de interpretare şi ce e mai frumos decât a gândi?

Acum sunt şi egoistă. Am început să scriu multe poveşti. Legate de mine, legate de un prieten sau o prietenă, am început, dar nu am terminat. Aveam un timp când nu mai începeam nimic fiindcă îmi era teamă să nu termin. Apoi am scris poveşti care aveau un final ciudat, final ce lăsa oamenii cu un gust amar: “Dar nu s-a terminat.” Şi ştiam asta la fel de bine cum o ştiau şi ei. Poate mai bine. Căci ei era posibil să aştepte a doua parte, însă eu ştiam că nu mai există. Luaţi tot ce puteţi din ce e acolo, puţin, îmi ziceam. Atât, doar atât dau.

Încă îmi e frică să încep, căci nu am mai terminat ceva de mult. Mi-e teamă că, dacă voi continua ceva deja început, va fi povestit altfel, pe alt ton, cu alte sentimente şi emoţii. Şi se pierde toată ideea scrierii deja începute cu un anume scop. Mă tot întreb: care e scopul? Dar încep.

Cred că dacă voi termina o singură scriere din cele multe începute mă voi simţi împlinită. Aşa că zile la rând mă uit la tastatură, la pix, ori la foaie şi scriu 3 rânduri cu o vagă finalitate. Atât pot termina. Iar joi, promit că joi îmi va veni curajul. Joi…

Taste the salt you breathed

I hooked up my rain-coat and looked around me with a sad sparkle in my eyes. It was as if I wanted to get the real and best image of what was the best summer of my life and I was running out of time. My clothes were packed, somewhere on the couch, the pile next to the scarf I wore every day we saw the sunrise together. That seemed to be the only thing that let people know we knew each other and we have spent some time not too long ago. The red, a bit see-trough tee-shirt was on the top. That’s what I wore in the morning, the last morning I ever thought I would spend with him, the last morning of this wonderful summer.

They said “until it first rains” and it did today. Maybe I should have brought a few more clothes that could protect me from this weather and their words, but the truth is I didn’t belong here anymore after the first rain came. It was as if I was washed out of this place’s life and even worse: I was somehow washed out of his life, his magical and yet intriguing life. Was it me who did not fit here, or he didn’t let anyone fit any longer than this? I wasn’t sure and neither of us ever brought this into conversation, maybe afraid of the consequences or maybe that was just me. 

I was afraid of hearing the words that would lead me away and as every other human being, I didn’t want to destroy such magical last moments. Only the thought of saying it made me imagine thousands of different situations, but any of it came to life, I was the one that had to leave, willingly or not. Maybe life isn’t as they say and we should fight tears back when they tell us things have to change at some point, only because it’s the next step, obviously not a full stop, but a new beginning. 

But it feels like I’m breaking and the whole story does too and I never wanted it to end like this, although it’s far more an happy ending than a heart-breaking one if it comes to think about it. I am not.. I loved being here and I still do, probably always will. Whether I forget how things were or not, my life goes on and next summer I’ll try again, I’ll try to be happy as I was this summer.

But no, I do not want to forget any of it, even if I never come back here and my heart breaks forever. My eyes keep wandering around the room, aimlessly, they might think, but no. Every single spot in this room, on the beach, everything reminds me of how sweet and cozy it was to be here, especially these past few days. It comforts me to know I have a sweet memory to share, but somehow I don’t want to share it, because sharing seems like fading away, like dividing the intensity of it. 

I hear the sea crawling to its’ mother, I hear the sea crying for its’ lost children and I hear the sea calling for me one more time. It’s amazing how much it helped me breath, when I thought I’ve lost too much to ever be able to recover and yet I’ve gained even more or so it seems now. 

The sea, this room.. I want to remember them accurately and when I return to that uncomfortable city I’d like to paint. I want to paint. My soul is craving for this art of his. And yet I have to work and this is not what I usually do. Painting is not my job, never was. I work with stiff numbers; stiff because they have no feelings, nothing to share when it comes to happiness. And art does.. I’ll find time for that, I have to.

Someone is coming towards my little cottage and I hear the steps mixed with the thunders. It’s like a wonderful song I loved and re-discovered today but I’m sure I never had the happiness of hearing it, but now I’m facing the happiness of discovering it. The knock wakes me and although there is a door in front of me, I know who that is, I know these are the last moments of my absolute happiness.

“Hi” he says, never smiling, never letting me know how he feels. One thing I know for sure, though: he wanted to see me, he wanted me here, for at least as long as I was here. He’s conscious, as much as I am, that I have to leave tomorrow and we’re both facing this, but obviously differently. I’m consuming all the energy to force all the tears back and he’s so calm an yet passionate, cold and yet warm as those thunderbolts probably are. 

I smile, unsure and he grabs my hand, dragging me outside. “Wait” my heart yells, my body feeling warm despite the cold, almost freezing drops that fall upon it. But I don’t voice it and follow him quietly and yet it seems like an annoying noise is surrounding us, because of the rapidness we run. 

I close my eyes for seconds and I let him lead me. It feels normal, as if I always, regularly, felt this, but I know I know this road and where he takes me. I know I want to be there too, now, when the last day is almost over. And I do not want to stay there alone.

My heartbeats are fastening and I feel like pounding with joy. My thoughts jump, from one thing to another, but I do not care. He stops and so do I, but my heart won’t. He puts his hand on mine and takes it to his heart. It’s like it’s mine, but I know it is not. I open my eyes and face his dark blue eyes I fell for more than a month ago. His hair is messy and wet, his eyes watch me apprehensively and his lips finally curve in what is a lovely, yet heart-breaking smile. 

“I missed you the entire day.”

I couldn’t say anything more than just a nod and I hugged him as tight as I could. “Thank you” I managed to whisper and looked into his eyes again. His light, yet passionate kiss made me dizzy and we sat on the beach, while it was pouring. Whoever might have seen us, probably thought we were mad, but we didn’t care for anything like from this world, but us. 

“It rains” I said and we started talking about what rain meant to this place, to those who came and had to go. And that was me. I was brave enough to say I didn’t want to be washed off of his life and he smiled a bit ironically, telling me he didn’t, but he would if I wanted to. Only whispers.. I couldn’t yell, I couldn’t be mad, but I just whispered I didn’t want to let go and wished that neither did he. He only hugged me tighter, showing me I was wrong if I thought he wished this to happen. 

It was nevertheless the most wonderful night I have spent there and my breathing felt cured from all the heavy toxins, thoughts and feelings I had back at the beginning of this summer. I felt amazed of how easy it was to breath him in and all his perfume, the sea and the rain. And it was almost morning. 

“Why is it so easy to leave now? It’s like some poison made every single ache to fade away with this rain. I feel that everything is okay now and I reached the purpose of these days..”

Grabbing my hands and looking into my eyes he whispered he had a cure, a cure that was bound to this place unfortunately, and I wasn’t able to take it with me. So every single summer, before the rain came I would come there, he said, to find once again the cure and I’ll never forget any bit of it. It made me curious if he meant he was the cure and wondered why. Kissing me lightly, his last words, every single summer were:

“Taste the salt you breathed.”

 

The best experience

I could hear his steps on the corridor and I suddenly felt afraid of what could come my way. It was not my best experience at all and yet this one I always remembered, annoyingly repeating itself as if I should always have in mind that fateful and frightful night.

“Come this way, Lucky. Come on, let’s end this game.” I felt the urge to respond to his words, as if I knew he would find me anyway and I would feel worse than I already did. I was also aware that he could feel me tremble and my blood appealed to him at all times, so this thought made my bones squeak at the movement I was about to make. Or was I only thinking they did? One sometimes remembers the sounds they never made, but the sounds they thought they made, as if their experience should be even more terrifying when thought at. The teacher watched me warily and waited for my words, smiling as if he was there and knew what was I talking about or even worse.. he felt me tremble, my blood appealed to him that day and still does.

That noise his feet made on the floor stopped and I was nervous and annoyed at my bones. Why would my mind let them make any movement, any noise?

“I reckon you love this game, Lucky.”

Why did he call me “Lucky”? That wasn’t my name, as far as I remembered. Oh, but maybe it was.. and I couldn’t recall any truth about my being, my sole existence being connected to his chase and my fright.

“Aren’t you really lucky for having me here? I’m the only one you should apprehend as a great teacher in this school and if you don’t.. I’ll chase you down till you do.” His smirk was really something you wouldn’t like, but maybe he was the only great teacher there.–

Oh, dear Lord! I remember now. His words.. maybe that’s why he always calls me Lucky. But what did I do?
His eyes were chasing me everywhere now that I realized who he really was and how I got really lucky that night. And yet I didn’t know why I still did not hate him.

“Are you sure, Lucky? Are you really sure you’re going to escape?” I was sure he and I both heard that noise, because I could feel it in his voice. Someone, or something, didn’t care which one was true, was coming for me and that man chasing me was aware of this too.

Everything I had to do was to distract him, to make him chase me still, until help came. And I did it for long enough.. yet no one or nothing came for me.

“Haha. Hope? Not for you, dear Lucky.” His laugh, so familiar, a laugh I never liked but was sure I would always remember and yet I couldn’t remember whose.

“Don’t panic. I’ll find you.”

And I didn’t. My body stopped from it’s annoying and continuous trembling, everything settled at once and I got up with or without the squeak my mind still remembers, I looked at the door knob and saw it bright as if a window was there, in the closet of that random room I locked myself into, I put my hands on it and opened the door. This time I’m sure the squeak was real. Or my mind still plays stupid games with me, letting me feel fear all the times it recalls that memory. I don’t. I don’t want to, either. But my brain always does..

And there it was, the voice, the voice that saved my life that night.

“Get away from that door!” he shouted pretty darn loud, giving me the confidence I needed. I got out as fast as I could and then I pushed the dorm’s door on purpose, thinking he was still there. But he was already drifting away, hatred in his eyes and a knife in his hand.

I somehow want to forget all this, but I can see his eyes, right there, in front of the classroom , smiling innocently and at times, letting me see a smirk that reminds me of his laugh.

“Lucky..”