Trebuia să mergem împreună

Nu sunt sigură cum revine viaţa la firul ori firele ei normale. Pare că trece un timp, iară apoi totul pare normal, poate doar puţin mai gri decât înainte, ori culorile şi-au pierdut din candoarea lor naturală, deşi cred că ochii minţii mele au pierdut candoarea cu care le observa.
Nu pot şi nici nu cred că voi reuşi vreodată, în scris, să exprim concret şi fără vreun fel de artificiu ori metafore ambigue ceea ce am simţit în ultima perioadă. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, mereu am fost la fel. Cred eu că e felul meu de a mă ascunde în spatele acelor metafore frumos ori urât formate şi utilizate, căci altfel nu văd şi nici nu ştiu cum pot să-mi arăt durerea.
Nu, nu am cum să susţin că ştiu şi înţeleg ce simt alţii, în special părinţii ce şi-au pierdut îngerii într-o noapte fatidică, însă empatia nu poate lăsa niciun om neatins. E oare posibil să crezi cu adevărat că viaţa doar va merge senină cu aceiaşi paşi alerţi înainte? Dar când auzi subit un râs ori îţi aminteşti de o seara îmbibată cu fum şi dans? Paşii se opresc. Aşa mi-i simt eu, incapabilă să-i grăbesc peste acel detaliu, peste acel obstacol. Şi cumva se duce totul mai departe, în ciuda faptului că totul pare că s-a oprit, că stagnează.
Încep un alt paragraf, fără nu şi cu “nu”-ul în suflet. Pare singura opţiune viabilă, azi,
Ah, voi merge la operă. Fără tine. Dar în suflet şi în minte îţi voi povesti cum a fost. Trebuia să mergem împreună..

Advertisements

One thought on “Trebuia să mergem împreună

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s