Stau dreaptă în faţa unor oameni pe care nu-i cunosc şi spre care nici nu aş fi îndrăznit să-mi mai îndrept arma. Mi-a fost confiscată. Însă ei, suflete monotone, nu aşteaptă să-mi cunoască inima, căci, zic ei, e închisă şi protejată de un trup fragil. “Scoateţi-o!” strigă toţi mut, căci doar aşa cred ei că o vor vedea în întruparea-i roşie. Şi nu înţeleg că pură nu va fi, în sensul paradoxal, de neschimbată şi mi-o cred murdară. Cineva a zis că sângele va fi negru, acela ce-mi va curge către strămoşi, ori către înaltul cerului în care speră toţi să nu ajung.
În faţa ochilor văd o lumină difuză; probabil m-au legat la ochi şi nu mai văd, nu mai văd pe nimeni şi nimic din lumea aceea ce mi-a sprijinit existenţa. Dar poate că nu mai văd demult. În celulă era tot întuneric, ori multe geamuri şi de la atâtea păcate mi-a fost luat şi singurul dar care-mi mai folosea şi de care m-a bucurat întotdeauna, oricât de josnică ori de vis era imaginea în faţa ochilor mei. Dar aud şi simt în aer ura; e un miros acru, cu puţin condiment amar, ca să-mi usture gâtul şi să mor încet, să mă doară şi pe mine. Nu ştiţi că pe ei nu i-a durut? Armele mele au fost mereu rapide şi m-am depărtat când ei nu mai simţeau. Nu i-a durut, aşa-mi zicea şi mama, căci eu mereu m-am apărat doar împotriva mirosului acesta ce l-aţi adus şi azi aici. Dar m-au lovit; s-au apărat?
Aud un suspin al vreunuia pe care nu l-am omorât şi foşnetul unei haine lungi, probabil negre, a vreunui preot. În faţa păcatelor se pleacă şi el, dar e nemulţumit. Ar fi preferat să mă sinucid, să nu-şi pângărească vocea când îmi rosteşte ultimele cuvinte dure, aspre ale lui Dumnezeu. “Nu vreau să le mai aud..” îi şoptesc, dar nu mă mişc. Mă gândesc la acel suspin. Au fost câţiva pe care nu i-am ucis şi în faţa crimei mele ei se pleacă şi mă iubesc. Am părut că sunt o eroină? Nu i-am salvat decât de mine şi nu m-am apărat decât împotriva lor, într-un cerc nevicios, ci doar bolnav, bolnav de natura umană. Aud încă odată, dar nu-mi dau seama dacă e acelaşi ca mai devreme sau cu totul altul. Şi aud şi plânsete, dar le simt ura, acră, cu condimente amare.. Ei s-au pierdut odată cu cei pe care i-am ucis şi acum doar bântuie acest pământ, rostind jalea lor, căci ce motive ar mai avea ei să trăiască? Dacă nu sunteţi păcătoşi.. veţi muri oricum. Acum adio, ori mâine adio, ajungem tot acolo. Voi sus, eu jos, dar tot ne vom întâlni la masa preoţilor să mai bem o stacană cu vin, depănând amintiri de pe vremea când noi călcam pe pământ. Voi fi jurnalist atunci, căci n-am apucat şi voi scrie o carte cu toate amintirile voastre. Ale mele sunt oricum scrise undeva, căci am păcătuit, am ucis.
Suspinele se amestecă cu vorbele preotului, care-mi rosteşte o rugăciune la ureche. Nici nu mi-am dat seama când a început să vorbească, dar îmi tot zgârie urechile. “Crezi că mai contează?” Ezită şi apoi continuă rugăciunea. Îi cer o ţigară, acea otravă ce mi-a omorât sufletul ani la rândul, dar era cea mai dulce, mă jur! Se lasă păgubaş şi iar îi aud sutana foşnind. Cred că pleacă. A terminat deja? Se aude de undeva, nici eu nu mai pot zice de unde, că mai am doar 5 minute, iar sufletul meu se încălzeşte. E oare încercarea inimii de a se inunda cu sâge pentru ultima dată, mai precipitat, ca să simtă că trăieşte? Simt între buze un filtru aspru, amar şi-mi dau seama că preotul mi-a adus o ţigară. Buzele mi se lipesc de ea şi mâinile caută bricheta, deşi mintea mea ştie că am aruncat-o atunci când ne-am certat. Era un cadou..
Minutele trec, cer un foc, dar nimeni nu mai e lângă mine. Aud armele încărcându-se şi zâmbesc cu ţigara între buze. Ştiu că par ca un şarpe malefic ce-şi caută încă preada, dar m-am lăcomit destul ca să mai vreau altceva decât un foc acum. Aud foşnetul sutanei, aud un alt suspin. Nu plânge. Oricum pe toţi ne doare-n fund de restul; aşa zicea şi Iona a lui Marin Sorescu. Îmi amintesc.. Eram copil, eram tânără.. A trecut mult de atunci: câţiva ani.
Cineva ţipă, un om cade la pământ şi aud ordinul. “Foc!” Îmi îndrept ţigara rânjind către locul de unde şuieră arma. Doamne, de-ai da un ultim foc şi acestei ţigări, atât mai vreau. Poate o va nimeri.
Cad. Simt cum cineva vine către mine, deci n-am murit. Dar ei cred că da. Aud o brichetă cum se aprinde şi sunetul ei îmi aduce aminte de toţi anii când stătea în buzunar şi de dimineţile când o aprindeam lacomă, cu acelaşi rânjet ca şi acum. A venit.. A găsit şi bricheta, iar acum îmi aprinde ţigara.
Ce dulce e ultimul fum!
TEA's safe house 