Sens

Pare-o dimineață tristă, în care aș mai negocia la contractul cu patul încă vreo două, hai trei ore, să mă mai primească puțin. Însă astă noapte m-a primit patul, însă somnul nu. Așa că iar simt că mă reîntorc pe plaiuri cunoscute de acum vreo trei ani, însă cafeaua nu mai lâncezește pe niciun ochi de aragaz: nu mai e niciun praf de cafea râșnită acum prea mult timp ca să mai conteze aroma de dinainte sau de după. Vreun cunoscut mi-a băut și ultimul strop de praf cică magic. Așa că beau apă cu bule dintr-o cană verde și mă gândesc că a trecut cam mult de la ultima scriere.

Reciteam ceva mai vechi și în mintea mea de copil ursuz, la orele dimineții după orele nopții nedormite, îmi zic că parcă ceva suna cumva binișor din când în când, dar mai tare mi-e dor de gândurile înșirate negru pe albul virtual al unui display. Erau multe, erau întortochiate și despre absolut nimic și nimicul absolut. Cu siguranță că erau și fără sens, de ce ar fi avut vreunul? Ori cumva printre metafore absurde îmi găsisem sensul. Cumva..

Dilema-mi de cam prea mult timp e aia clasică, clișeică poate: îl pot regăsi ori găsi? E oare al meu să-l regăsesc, e al meu cu adevărat?

Aș scrie pe-o hârtie tot ce trece fugitiv pe lângă ochi, iară de mai prind vreo culoare, aș lăsa-o să se scurgă vesel pe masa din bucătărie. Prea multul devine prea puțin, iar și iar.

Așa-i că sensul nu ține cu mine?

E-o dimineață. Să pară cum o vrea ea. E doar o altă dimineață, la rând dup-o noapte pierdută.

Advertisements

Trebuia să mergem împreună

Nu sunt sigură cum revine viaţa la firul ori firele ei normale. Pare că trece un timp, iară apoi totul pare normal, poate doar puţin mai gri decât înainte, ori culorile şi-au pierdut din candoarea lor naturală, deşi cred că ochii minţii mele au pierdut candoarea cu care le observa.
Nu pot şi nici nu cred că voi reuşi vreodată, în scris, să exprim concret şi fără vreun fel de artificiu ori metafore ambigue ceea ce am simţit în ultima perioadă. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, mereu am fost la fel. Cred eu că e felul meu de a mă ascunde în spatele acelor metafore frumos ori urât formate şi utilizate, căci altfel nu văd şi nici nu ştiu cum pot să-mi arăt durerea.
Nu, nu am cum să susţin că ştiu şi înţeleg ce simt alţii, în special părinţii ce şi-au pierdut îngerii într-o noapte fatidică, însă empatia nu poate lăsa niciun om neatins. E oare posibil să crezi cu adevărat că viaţa doar va merge senină cu aceiaşi paşi alerţi înainte? Dar când auzi subit un râs ori îţi aminteşti de o seara îmbibată cu fum şi dans? Paşii se opresc. Aşa mi-i simt eu, incapabilă să-i grăbesc peste acel detaliu, peste acel obstacol. Şi cumva se duce totul mai departe, în ciuda faptului că totul pare că s-a oprit, că stagnează.
Încep un alt paragraf, fără nu şi cu “nu”-ul în suflet. Pare singura opţiune viabilă, azi,
Ah, voi merge la operă. Fără tine. Dar în suflet şi în minte îţi voi povesti cum a fost. Trebuia să mergem împreună..

Auzi

Auzi? Mai ştii când ziceam că te iubesc, că te urăsc, când ziceam că orice e nimic şi nimicul e tot? Îmi aduc aminte de momentele în care zăceam, momentele în care eram plină de energie şi niciodată nu am fost cu adevărat. Dar am fost eu. Concept sau fiinţă. Am fost şi poate încă mai sunt, uneori..

Uneori, când nu mai sunt, mă gândesc că poate voi fugi de lupi şi voi învinge ziduri. Dar când sunt, ştiu că pot, dar nu le mai fac. Par fără rost. Şi am promis, ştiu sigur că ţi-am promis, că le voi face! Mai ştii?

Au trecut ani, au trecut numai câteva zile, dar îţi zic sigur că a fost ieri. Ieri am promis şi tot ieri m-am răzgândit. Şi “de ce?” nu e o întrebare validă. Te asigur. Promit, iar.

Mă întorc crezând că nu voi mai fi şi voi fi mereu, iar eu ştiu că te urăsc şi te iubesc zilnic. Nimicul azi e tot, dar mâine va fi mai tot decât ţi-ai putea tu imagina. Mă crezi?

Cafea?

Cafeaua lâncezea rece în ibricul de pe aragaz de vreo două ore, iar ochii mi se închideau chiar şi după primele trei cafele calde băute. Mă uitam gol înspre pagina „albă” deschisă pe laptop-ul meu şi nu reuşeam să-mi găsesc energia sau poate inspiraţia de a scrie articolul de dimineaţă din acea zi.

De vreo doi ani aveam acelaşi obicei, uşor stupid, de dimineaţă, chiar şi atunci când nu reuşeam să dorm decât vreo două ore, amăgindu-mi creierul şi nici nu aveam vreo activitate de îndeplinit în acea zi. Evident puteam sa trec peste acel moment şi să dorm, dar erau trei-patru oameni care mereu citeau şi îmi spuneau bună dimineaţa pe blog. Oameni care dormiseră, oameni care chiar făceau ceva folositor de-a lungul zilei.

„Bună dimineaţa, oameni buni şi bună dimineaţa mie, om nebun!” Râd. Mă uit iar către aragaz şi mă gândesc că mi-e prea lene să mă ridic să mai fac o cafea. „Cum e cafeaua voastră azi? Cu sau fără zahăr? Caldă sau rece? Sau e doar un ceai? Cert e că a mea va fi încălzită la microunde.”

Râd în sinea mea aproape isteric, dar buzele refuză să schiţeze vreun zâmbet. Un nou obicei.. îmi voi încălzi cafeaua la microunde în fiecare dimineaţă. Mi-e prea lene să fac alta.

Bună dimineaţa..’

Luni dimineață

Era o săptămână lungă şi încă de luni dimineaţă simţea că este prea obosită pentru a face faţă. Nu reuşise să doarmă nici măcar un minut în noaptea anterioară şi ştia că singurul vinovat pentru acest lucru era chiar omul pe care-l privise în oglindă timp de cinci minute, fără să înţeleagă de ce făcea atât de des alegeri atât de greşite. “Cafea.. cafea!” gândi ea uitându-se în oglindă şi se îndreptă către laptop-ul aruncat neglijent undeva între cearceafuri, perne şi pătură. “Hmm, ce melodie?” Niciun sunet nu putea să o facă să se simtă mai trează sau mai pregătită pentru toată săptămâna, însă cu greu alesese ceva ce ştia că nu o face să se simtă niciun, măcar nu în acel moment şi porni cu aparatul în braţe către bucătărie.

Ştia că avea multe de făcut începând cu acea oră matinală de opt dimineaţa, oră la care deseori era trează, dar niciodată în ultimele multe luni odihnită. Ibricul se afla deja într-o mână, ceaşca pregătită în cealaltă şi se străduia să dea drumul la robinet. “Gah! De ce nu mă gândesc înainte să fac ceva?” Lăsă ibricul jos atunci când sună telefonul şi se uită enervată către uşa ce despărţea bucătăria de sufrageria care îi era pe post de dormitor. ”Iar am uitat să-mi iau telefonul. Dar nimeni nu mă sună la ora asta..”  A lăsat ibricul în chiuvetă și apa curgând și a pornit către sufragerie. Undeva pe jos stătea telefonul ei luminând în camera semiîntunecată.

-Alo? zise ea puțin speriată când văzu numele ce îi apăru pe ecranul telefonului, după ce apăsă butonul verde.

-Pot să vin la tine?

Era sigură că urma asta încă din seara trecută când aceeași persoană, cu aceeași voce îi spusese că va veni la ea și deși în ultima lună tot urma să se întâmple asta, niciodată nu se întamplase. Probabil de asta și uitase; credea că iar va pleca în altă parte.

-Sigur.

Îi descrisese drumul și se pregăti să plece către stația de tramvai să o culeagă pe prietena ei. Își imagina că astfel avea să aterizeze într-o dramă în care nu-și dorise niciodată să intre și pe care încercase de mult prea multe ori să o evite, însă nu se putea imagina pe ea zicând nu. Nu zisese nici măcar da, ci sigur, ca să își asigure prietena că era totul în regulă. dar desigur că ăsta era subconștientul ei. Era obișnuită să zică ”sigur”, poate pentru a se convinge chiar pe ea că totul este în regulă.

Drum greșit, stații multe, tramvaie care vin și pleacă, telefon a cărui baterie părea să nu susțină cauza, puțin noroc, s-au reîntâlnit după multă vreme și tot de ce era nevoie era acolo. O prietenă și o îmbrățișare. Nici nu știa cât de mult își dorise până și ea asta, câtă nevoie avea de cineva care să nu știe, dar să știe!

-Hai să stăm puțin pe afară.

Cumpărase un nou pachet de țigări, își aprinsese deja a doua țigară din ultimele cinci minute și nu realiza că simțea puternic ceea ce simțea prietena ei deși tot încerca să-i zică: ”Nu știu ce să zic, nu sunt eu în situația asta.” Era un fel de adevăr mascat în propria ei minciună. Sau poate invers, dar ce mai conta în acel moment?

Au stat câteva minute afară și au vorbit, ea a ascultat și a încercat să râdă, să nu o lase să-i fie milă de propria ei persoană. Nu de asta avea nevoie, știa că niciodată nimeni nu ar fi avut nevoie de așa ceva.

Ajunse în casă, țigările păreau să fie multe, dar puține în același timp, în funcție de perspectivă. Își amintise de cafea și totuși nu putea să-și aducă aminte momentul când închisese robinetul. ”Hm, bine că nu l-am uitat deschis.” Se apucase din nou de făcut cafeaua și de data asta reușise să ducă până la capăt acțiunea. Gândea că are o zi bună de luni, începută de dimineață, în ciuda oboselii și că până la urmă săptămâna nu mai părea așa de urâtă. Măcar știa că o va duce și pe asta până la capăt.

Partea I? Noi nu mai stim..

Primesc un răspuns neclar la o întrebare mult prea josnică pentru sufletul meu, ce stă şi azi agăţaţ de cuiul în care mereu îţi agăţi cheile de la maşină. Şi ori de câte ori vii, simte şi se leagănă îngreunat, că eşti aproape. Plânge şi râde, surâde trist şi suspină vesel, ignorant că în cameră mai poate fi şi altcineva, căci ochi nu are. Şi când pleci, e uşurat, însă rămâne gol, atât de gol că nimic nu se aude şi orice zgomot pare prea puternic pentru el.
Picurii cad pe podeaua lui, ca şi cum lacrimile nu se risipesc în jurul nostru, ci se adună undeva înăuntrul nostru, inundând şi ultima părticică virgină, ce nu cunoştea durerea şi nici fericirea aceasta lacomă, ca a noastră. Se bucura sincer la fiecare cuvânt frumos, iar acum s-a murdărit şi ea de toate cele spălate de lacrimi. Dar lacrimile curg, către pământ, se pierd undeva afară şi nu mai sunt ale noastre.
Cheile iar se ridică, o simt, căci am rupt o bucăţică din el şi prin cine ştie ce unde ciudate, azi simt şi eu când pleci şi când vii. Şi pleci. Dar nu te văd venind; ştiu că te duci departe, undeva unde nu te pot vedea, dar te pot simţi: şi cheile au rupt puţin din sufletul meu. Când ai să vii am să te anunţ că sunt bine şi ai să te miri că am ştiut că ai venit, când mă eviţi şi-ncerci să mă scoţi pe mine din mirosul camerei tale. Dar nu vei putea, o ştiu, căci eşti şi tu şi e şi ea şi suntem toate. Ne-am amestecat şi acum crezi că-i doar al meu.
E doar recentă rana.. Are să treacă.
Răspuns încă neclar, dar ceaţa se ridică şi ţi-e şi ţie mai uşor să iei cheile din cui şi să porneşti maşina către cine ştie ce locuri. Te mai întorci?

Because I can always..

We were dancing round and round and round.. , in a dark room, watching the shadows around us. It seemed we were struggling in a  never ending story but it probably was what I always deserved. I laid my head on his shoulder, humming the song we were dancing on as if it was our song, but we were both hearing it for the first time and yet it connected us in a strange way.
“May I?”  He gazed at me and kept my own for the entire night and all I could think of were the past times and the present where he was without his girlfriend at a party where couples seemed to be everywhere. But not us.
“Uhm..” The words were unbearable, making my throat burn and scream for a sort of cure which was unavailable for me. Always unavailable..
He saw my eyes flicker to that guy more than just once that night and he did not want to admit the fact that I could have a life where he wasn’t invited, to be admired by many others who might deserve me. He always claimed he wasn’t the one for me, he didn’t deserve me and yet why did he never let go?
“Go.” he whispered, with a choking voice and a light smile, smile that was erased soon after I took his hand.
“Okay” I accepted, unsure, stepping next to that boy I somehow liked and who always dragged me back to that come-back-and-leave story. My love was claimed by many and given to only one, one who accepted it as it was his and only his to take and never gave anything back. Having a story that never happened, yet something odd to remember made us smile and live off those lights, for others, memories, yet strong and perfect for us.
“Lovely song, isn’t it?” His attitude made me want him so bad, that I always lost myself and showed my feelings but I had decided not to give up that night.
Of course. I thought. Lovely, as it always is, but never conclusions drawn, always leaving, never coming at the right moments, but only when you wish to. To smile was too odd for me, but I smiled and danced through many songs with the same boy, the boy who came back again..
“I.. think that..” but could not manage to say another word, because his lips were now locked to mine, a kiss I felt before, but never had feelings for. Tears started to flood my blue eyes, my heart decided to stop, my breath was taken away and life was drained out of me, without asking for permission. “Why?” All the unsaid words were now concentrated in that only question, every thought flowing through my mind yelled silently, just because I felt those lips I haven’t felt in a long long time. “You had a person to come back to, why me, why now?”
That might have been the biggest mistake I ever did because nothing could have hurt more than those somehow true words. It was easy for them and I have never done a thing to stop it. I should have never wanted to hear that answer. Asking for it, I have let my own life escape my body, in a way no one ever did.
“Because I can always come back to your broken heart..” he said and froze me with a hug I am always feeling, burning my skin.